De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu ?

http://elite.lsrs.ro/2011/09/17/mihai-copaceanu-%e2%80%93-%e2%80%9c%e2%80%a6-am-invatat-sa-gandesc-drept-sa-gandesc-critic-sa-adresez-intrebari-pertinente-am-invatat-cum-sa-studiez%e2%80%a6%e2%80%9d/

Mihai Copăceanu – “[…] am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez[…]”

Posted on September 17, 2011 by alexandrapinzariu

Mihai Copăceanu este pasionat de psihologia religiei, psihanaliză şi psihologia dependentei. A publicat deja două volume, unice în mediul literar românesc-´´Freud sau Religia.Totem.Iluzie.Critică” şi ”Ortodoxie la Oxford. Te’am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie”. În 2011, a fost premiat pentru excelenţă academică cu o menţiune specială în cadrul Galei Studenţilor Români din Străinătate. Despre experiența studiului la două dintre cele mai prestigioase centre universitare din lume- Oxford şi King´s College London- spune că l-au învăţat să gândească drept, şi critic, l-au învăţat cum să studieze, să fie exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un învăţăcel, modest şi atent la cei mai mari. După terminarea studiilor s-a întors în România şi profesează în prezent pshihologia în Sibiu. Povesteşte cum s-a întors în ţară plin de speranţe şi optimism, însă nu a fost primit cu braţele deschise, aşa cum se aştepta. De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu, citiţi mai jos.
Care este povestea dvs de studiu în străinătate?

M.C: În urmă cu vreo cinci ani pe când România încă adoptă hotărâri peste hotărâri pentru implementarea procesului Bologna am avut prilejul de a beneficia de o bursă de studiu chiar la Universitatea din Bologna pe o perioadă de câteva luni. Mi-aş fi dorit ca acea bursă să nu se sfârşească atât de repede însă, după cum bine am experimentat cu toţii, orice bucurie nu este fără final şi dacă nu ai bani cu atât mai rău. Mai târziu a urmat absolvirea studiilor de teologie şi psihologie la Sibiu iar în toamna anului 2008, într-o seară ploioasă de septembrie am coborât cu sfială dintr-un bus de Londra în mult doritul orăşel Oxford. Aşa a început prima zi din primul an petrecut la colegiul Balliol, pasionat de psihologia religiei, uimit de atâtea binecuvântări, gonind de la un curs la altul şi absorbind fiecare acţiune de cultură. Un an mai târziu am aprofundat psihologia dependenţei în cadrul unui program masteral la Institutul de Psihiatrie al King’s College London. Oxfordul a însemnat o poartă deschisă către Paradisul Universitar, un loc sacru plin de spiritualitate şi îmbogăţit de o atmosferă intelectuală distinsă (inteligenta, profesionalism şi Ev Mediu). Un oraş cu tradiţii vechi, cu o istorie universitară de opt secole, dar mereu deschis la idei şi fapte noi. Fiecare zi te desfăta cu noi bucurii, fiecare clipă era însufleţită de acţiuni nobile de la lectura nocturnă profundă în biblioteci preţioase până la dezbaterile aprige din sălile de seminar. Filarmonica, dansul, colegiile, capelele, veşmintele, ritualul, norma, nobleţea, parcurile, sportul, toate întregeau un portret desprins de istorie şi parcă ireal pentru anii în care trăiam. Era o altă lume, unde spiritele se înaltă, ştiinţa dă roade şi bunul simţ prezent pretutindeni. De asemenea, King’s College London, însă aici dispăruse vechiul şi anticul în favoarea graţioasă a post-modernismului, a tehnicii şi ştiinţei. Clădiri şi servicii speciale, munca multă, investigaţii, stagii clinice şi proiecte exigente. Povestea se încheie cu întoarcerea mea în România la finele lui septembrie 2010. Şi totuşi nu e o poveste cu happy-end.

De ce aţi ales să studiaţi într-o altă ţară?

M.C: De dor. Şi… râvna. Aveam un dor după ceva ce niciodată nu avusesem. Să vă explic. Îmi amintesc de o seară chiar înainte de prima absolvire când am rămas impresionat de savoarea studiului autentic redat într-un film numit „A beautiful mind”. Timp de câteva săptămâni devenisem totalmente copleşit, pe de o parte, de un regret profund că nu voi mai fi student şi, pe de altă parte, că studenţia mea nu a avut parte de acel mediu academic de excelentă, unde profesorii sunt laureaţi Nobel, unde se crea ştiinţa şi psihologie clinică, unde cercetarea şi efectele acesteia erau apreciate pe deplin. Trăisem cinci ani într-o universitate tânără, dar fără istorie şi fără principii, unde nepotismul, imoralitatea, nedreptatea, lenea, minciună, ura, invidia, egoismul, corupţia, şpaga, furtul, „lucrul slab” cum zic românii, copiatul, ipocrizia, diplomele ieftine, taxele, şi lista poate continua, toate astea se regăseau fără vreo anume jenă la fiecare colţ de facultate.
Şi atunci soluţia unica era să prelungesc studenţia încercând să tind spre excelentă şi cum altfel decât în instituţii de prestigiu mondial care din păcate nu se regăseau în România. Am contactat universităţi europene şi am trimis dosare şi dosare până într-o sâmbătă de iunie când am primit scrisoarea oficială semnată de conducerea colegiului Balliol din Oxford prin care mi se explică că sunt bine-primit pentru a studia la Oxford. Am răspuns cu emoţie în aceeaşi zi şi luni după sâmbătă cu pricina mă tot întrebam dacă e real ceea ce trăiesc. Uite aşa visează tinerii.

Mulţi elevi doresc să îşi urmeze studiile în străinătate, dar nu au, de multe ori, posibilitatea financiară de a o face. Aţi putea să le daţi câteva sfaturi? De exemplu, ce burse se oferă pentru studii în Marea Britanie, există fundaţii în România care oferă burse, este uşor să urmezi cursuri full-time, dar şi să ai un job part-time?

M.C: O întrebare foarte bună. Pe drept cuvânt, deşi pare incredibil, banii n-ar trebui să fie o problemă pentru un student sărman însă inteligent, energic, motivat, cu viziune şi stăpân pe sine, cu un CV consistent şi recomandări credibile. Personal, am beneficiat pe lângă ajutorul şi înţelegerea familiei şi de suportul financiar a două fundaţii şi anume Fundaţia Dinu Patriciu şi Fundaţia Raţiu Londra cărora le sunt profund recunoscător pentru că fără acel sprijin visul ar fi devenit coşmar. Aceste fundaţii au scopul de a sprijini financiar tineri valoroşi, văd în ei acel potenţial încă nedezvoltat şi le oferă această încredere, desigur, cu condiţia reîntoarcerii în ţară. Fundaţia Dinu Patriciu are un program numit „Orizonturi Deschise” prin care anual, 100 de studenţi români admişi la instituţii de învăţământ prestigioase din străinătate, beneficiază de burse de până la 15.000 de dolari. Fundaţia Raţiu Londra de asemenea oferă suport financiar tinerilor talentaţi. Detaliile pentru aplicaţii se pot regăsi cu uşurinţă pe saiturile ambelor fundaţii şi se pot solicita răspunsuri par email. Mai mult, există burse oferite de Universitatea însăşi sau de către organizaţii din străinătate (din acea ţară sau din altă ţară); de regulă, fiecare universitate prezintă şi oportunităţile de finanţare, pe urmă există saituri cu motoare de căutare în funcţie de ţară de origine, specializare, program de studiu. Sunt burse care se oferă pentru cetăţeni din estul Europei altele pentru toţi cei interesaţi. Pe scurt – o multitudine de oportunităţi ce necesită doar explorare, curaj şi răbdare. Îndrăzniţi dragi colegi!
Însă, studiul full time şi job, pe drept cuvânt, cel puţin în ceea ce a însemnat Oxford şi Londra, nu merge. La români merge să fii student(ă), să ai un job, 8h/zi, să nu mergi la cursuri, să nu cunoşti feţele profesorilor şi să te prezinţi în restantă la examene, iar după 4 ani să te trezeşti cu o hârtie de licenţă.
În Anglia, studiul intensiv nu se combină cu munca pentru că nu poate fi combinat; sunt programe care îţi interzic să lucrezi. Programul impunea o prezenţă obligatorie 9-5,6pm şi o solicitare enormă încât riscul de a eşua era înalt. Erai exmatriculat dacă nu munceai cu sârguinţă sau dacă picai de două ori un examen. Rigurozitate. Există desigur varianta part-time pentru cei care totuşi muncesc, au familie şi nu pot frecventa 5 zile pe săptămână. Pentru aceştia o zi de prezenţa pe săptămână era necesar iar studiul se întindea pe durata a trei ani.

Care credeţi că sunt cele mai mari diferenţe între sistemul educaţional din România şi sistemul educaţional din Marea Britanie?

M.C: Nu cred că avem mari diferenţe între sisteme. Nu cred că sistemele oferă întrutotul diferenţa calitativă. Ne lamentăm deseori că noi nu avem resurse, că aia au, că noi nu avem laboratoare sau tehnică şi altele. E adevărat, însă mi-aş dori să nu uităm că educaţia în România dincolo de ziduri, power point şi jaluzele implică studenţi şi profesori români, nu studenţi şi nici profesori britanici. Ori tocmai aici noi stăm prost de tot. Şi mă gândesc la seriozitate, profesionalism, muncă, exigenţă, onestitate, relevantă pe piaţa muncii,etc. Noi investim în ziduri şi clădiri, dar nu în oameni.
Mai mult, în România, profesorii şi nici studenţii nu sunt pedepsiţi pentru actele lor netrebnice. Câţi studenţi sunt exmatriculaţi sau câţi profesori sancţionaţi pentru neregulile lor, pentru lipsa de disciplină, plagiat ori lene intelectuală? Universitatea s-a transformat într-o mare maşinărie de oferit servicii scumpe şi de fabricat diplome, un sanatoriu intelectual unde toţi prostănacii (cu bani) îşi regăsesc odihnă. Analfabeţi cu masterat. România pare a fi o ţară de intelectuali, cu sute de mii de absolvenţi de facultate, masterat şi doctorat, ei care nici nu-şi mai amintesc ce cursuri au absolvit: „ de ce ai făcut facultatea baa? Păi să am şi eu o diplomă”.
În Anglia este de negândit. La Londra taxele de şcolarizare per annum erau de 6.200 de lire ceea ce implică neîndoios o anume calitate a fiecărui act de la predare până la evaluare. Nimeni nu se gândeşte a copia la examene, la noi, cei care nu copiază sunt ridiculizaţi. Până şi profii te îndeamnă şi îndruma cum să copiezi, ca să treci anul. În Anglia, întâlnim oameni care-şi dedică realmente intrega carieră, întreaga zi şi noapte cercetării academice, universitari care nu-şi aleg profesia doar din plictiseală ori din lipsă de altceva, profesia îi alege pe ei. Profesori celebrii, ce muncesc din tinereţe şi pentru care întreaga viaţă a fost un proces de învăţare, modeşti şi înalţi, pasionaţi şi încrezători în ceea ce fac, în principii, moralitate, binele comunităţii, adevărul ştiinţific; ei- adevărate caractere puternice pentru care Academia este un destin şi un sens.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi înfruntat în timp ce studiaţi în străinătate?

M.C: Nu am întâmpinat foarte mari dificultăţi căci bănuiam ce mă va aştepta şi aveam experienţa unui studiu intensiv. Totuşi mi-a fost greu să renunţ la aroganţa tipic românească, „noi ăştia deştepţii pământului” şi să devin supus rigorii ştiinţifice, să renunţ la „merge şi aşa” şi să înţeleg că regulile, normele, principiile, deadline-uri trebuie să fie respectate altfel eşti penalizat rău de tot. Odată am glumit cu un research paper, am întârziat o singură zi şi am fost penalizat cu 50% din notă. Nu mi-a venit a crede. Oamenii ăia chiar nu glumesc când vorbesc de educaţie, formare şi specialitate, iar efectele acestui program se întrevăd cu uşurinţă.
Mi-am dat seama că deprinderile şi cutumule romaneşti mă opresc de la adaptarea la nouă cultură. De pildă, a fost o strădanie pentru mine în a înţelege că între profesor şi student nu este o graniţă înaltă, că profesorul nu este dumnezeul tău, că poţi să nu fii de acord cu el, că îl poţi contrazice la un seminar, că el este amabil, că te poţi „certă în argumentaţie”, că poţi să-i spui pe nume şi că ai tot dreptul de a-l suprasolicita în procesul de învăţare, că el este în universitate pentru tine.

Mulţi români care aleg să studieze în străinătate, aleg Marea Britanie. Există o comunitate puternică la Oxford şi la King’s College? Se organizează activităţi culturale, ieşiri, etc?

M.C: Nu. Nu există o comunitate puternică de români nici la Oxford, nici la Londra, deşi există mulţi studenţi români, dar ei nu sunt strânşi într-o comunitate cu excepţia comunităţii eclesiale. O comunitate pentru a funcţiona are regulile ei. Deşi numărul studenţilor români este în creştere atât la Oxford cât şi la Londra nu există un grup de studenţi cu iniţiative şi proiecte, idei, compasiune şi intr-ajutorare. În Oxford a fost înfiinţată în urmă cu câţiva ani o Societate Culturală Românească, ce cuprinde şi câţiva studenţi, însă numărul lor este mic iar acţiunile rare şi cu participanţi puţini. Cu regret, românii în străinătate nu sunt solidari, nici empatici, ba chiar se ignoră. Nu pot afirma la fel despre ceilalţi studenţi străini minoritari. Să iau doar cazul grecilor sau italienilor. Am cunoscut îndeaproape societatea lor studenţeasca. E adevărat că nici ei nu erau de ordinul sutelor, dar această realitate nu-i făcea pasivi sau indiferenţi. Am participat la întâlnirile lor deoarece se desfăşurau în aceeaşi casă în care locuiam. Un exemplu de implicare şi de succes al acţiunii lor a constat în invitaţia adresată premierului Romano Prodi. A venit, a conferenţiat, a scris în presă, iar asociaţia a devenit cunoscută, şi astfel şi-au afirmat propria cultură şi tradiţie. Eu am invitat cu greu doi profesori sibieni la Oxford şi Londra, au venit şi ei, au conferenţiat, însă numărul participanţilor români a fost sub aşteptările mele. Dimpotrivă, englezii ori alţi străini erau mai curioşi decât ai noştri compatrioţi. Altădată am dorit să sărbătorim cu întreaga comunitate Ziua Naţională a României şi am atârnat drapelul nostru pe un perete în camera de petrecere. După câteva clipe un român, vechi în Oxford, a venit repede şi m-a rugat să-l dau jos, n-am apucat pentru că l-a dat el. Surpriză a constat seara, când nu românii, ci ceilalţi colegi studenţi, englezi, greci, ruşi, australieni, mi-au cerut drapelul, auzind povestea de dimineaţă şi ei au atârnat steagul românesc şi am sărbătorit româneşte. E foarte trist.

Doriţi să vă întoarceţi în România după terminarea studiilor? Dacă DA, de ce, în condiţiile în care tot mai mulţi tineri români aleg să se stabilească în afara ţării, unde există percepţia unor oportunităţi mai bune? Dacă NU, care ar fi principalele motive?

M.C: M-am întors în România întâi pentru că, aşa cum spuneam mai sus, un criteriu de acordare a burselor ce apare în contract este tocmai întoarcerea în ţară pentru un minim de ani egal cu perioadă de studiu. În prostia şi naivitatea mea, dinamic şi plin de entuziasm, speram că odată repatriat voi deveni util, voi putea aplica la modul cel mai concret cele achiziţionate de-a lungul ultimilor ani, însă emoţia este una negativă, un dezgust asociat cu tristeţe văzând circul de pe străzi, înjosirea specialiştilor, salariile batjocoritoare şi celelalte rele. Bunăoară pentru o muncă solicitantă, plină de stres şi responsabilitate, într-o unitate cu mulţi beneficiari, în fine, pentru o muncă de psiholog sunt plătit de stat cu o sumă mai mică decât cea a unui coleg de-al meu, vânzător la un chioşc alimentar. Ridicol! Cred în poveşti de succes, în tineri ce s-au întors acasa- au fost bine primiţi şi sunt satisfăcuţi de activitatea lor, însă din nefericire, cel puţin până astăzi, eu nu aparţin acestor poveşti de succes.

Ce le-aţi recomanda elevilor care şi-ar dori să plece în străinătate la studii?

M.C: Să plece. Să plece căci ceea ce se oferă în străinătate şi aci mă refer la mediile universitare de prim rang (Oxford, Londra, Cambdrige sau dincolo de ocean), nu sunt pur şi simplu nişte experienţe de viaţă: „da am fost, am văzut, m-am întors, ce frumos!”. Eu am luat act nu de un alt sistem universitar, ci ceea ce poate fi mai important dincolo de modul în care informaţia îţi este furnizată sau drămuita, de o altă cultură, de un alt tip de raportare la realitate şi la om, la credinţe şi valori. Dacă ai deschiderea către schimbare, dacă ştii să explorezi şi să evaluezi fiecare acţiune, întâlnire şi eveniment nu poţi rămâne indiferent. Întâlnind oameni vii şi cu har, mentori şi experţi, te poţi lăsa influenţat şi le poţi urma pildă.
Colegii mei tineri să nu dispreţuiască întru totul educaţia romanescă, să muncească mult aici, să-şi construiască un fundament bun, să înveţe de la fiecare profesor indiferent de universitatea de care aparţin căci avem şi profesori buni, putini- adevărat, acolo la categoria „excepţii”, însă ei există şi eu i-am cunoscut şi am învăţat mult de la ei şi încă îi preţuiesc. Prima mea carte a fost dedicată mentorilor mei din Sibiu fără de care nu aş fi crescut şi n-aş fi învăţat să lupt. Chiar dacă imaginea noastră asupra educaţiei per ansamblu (ca de altfel şi sănătatea ori cultura) este una prăpădită, totuşi nu pot fi ipocrit să nu apreciez aportulul moral al profesorilor.
Şi încă ceva, recomand fiecărui student însetat de cunoaştere şi dornic de o carieră strălucită şi frumoasă să se implice mult în viaţa studenţeasca şi în voluntariat. Occidentalii apreciază foarte mult voluntariatul (pe fişele de admitere sunt spaţii speciale dedicate voluntariatului), voluntariat unde studentul român stă prost de tot. Voluntariatul este cel mai bun prilej de dezvoltare personală, de dobândire a noi cunoştinţe şi abilităţi, de deschidere la minte.

Povestiţi-ne despre cartea pe care aţi publicat-o: Freud sau religia.

M.C: Cartea „Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică” am publicat-o în 2008 student fiind, un studiu complex de psihanaliză şi religie, ca urmare a unei revolte interioare. Dar aş dori să vă povestesc despre cea de-a doua carte pe care am început-o la Oxford şi am finalizat-o la Londra, intitulată: „Ortodoxie la Oxford. Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie.” (Ed Deisis, Sibiu 2010). Deşi tema cărţii, aşa cum reiese din titlul, este una de religie, ea descrie printre rânduri atmosfera sublimă a Oxfordului universitar. În întâlnirile cu filosofi, psihologi, preoţi şi studenţi din Oxford mi-am dat seama cât de autentic trăiesc ei, acolo în Marea Britanie secularizată credinţa ortodoxă şi a trebuit să scriu despre acest adevăr. Am scris despre autenticitatea credinţei ortodoxe deşi puteam să scriu despre autenticitatea vieţii academice.

Aveţi o deviză de viaţă sau un motto care v-a ghidat? Sau poate o întâmplare decisivă pentru viaţa dvs?

M.C: Motto-ul nu este al meu, e al domnului Cioran : „totul este patologie mai puţin indiferenţa.”

Care au fost cele mai importante beneficii ale bursei tale?

M.C: Am învăţat de la aceşti profesori că pentru a atinge perfecţiunea catedra nu-ţi oferă totul, că trebuie să practici ceea ce predici (clinică în cazul meu) şi din experienţa de clinician să predai cu pasiune şi în cele din urmă, am învăţat că nu trebuie să te limitezi la ceea ce au făcut cei dinaintea ta, că trebuie să faci cercetare. Aceasta era combinaţia profesioniştilor din Londra: lector, clinician şi cercetător, toate împreună, ceea ce nu am regăsit în România. Am avut profesori care-mi citeau din tratate, fără să înţeleagă mai ceva, şi fără să practice ei ceea ce ne citeau. Profesori care se ocupau de afaceri şi nu de cercetare.
Şi în final, tot de la englezi, am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez, să elaborez o cercetare, să scriu un articol, să fiu exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un invăţăcel, modest şi atent la cei mai mari.

INTERVIU despre EDUCATIA IN ANGLIA (OXFORD/LONDRA) VS ROMANIA

http://www.campusnews.ro/stiri-burse_stagii-7001881-mihai-copaceanu-bursier-kings-college-educatia-nu-face-turma-romania-intalnesti-sute-locuri-sau-fara-taxa.htm

Interviu CampusNews

 

Mihai Copaceanu

Foto: Arhiva personala

Mihai Copaceanu, bursier la Kings College: Educatia nu se face cu turma. In Romania intalnesti sute de locuri cu sau fara taxa 

de Magda Barascu CampusNews (hotnews.ro)

Duminică, 7 martie 2010, 18:44   

“Am aplicat la Kings College London deoarece programul oferit de aceasta institutie mi s-a parut atractiv si pertinent. Interesul meu era psihologia dependentei si am cautat astfel de programe. Varietatea modulelor care imbina neurobiologia cu psihoterapia si socio-politica drogurilor, cursurile intensive, practica clinica, alaturi de exigentele academice au fost factori motivatori. Si nu m-am inselat. Urmez un master fulltime numit MSc Clinical and Public Health Aspects of Addiction, in colaborare cu Institutul de Psihiatrie. Jos palaria”, povesteste Mihai Copaceanu, bursier la Kings College London .

Mihai este trecut de 24 de ani, a studiat Psihologia religiei la Oxford, iar in prezent urmeaza alt program de master, MSc Clinical and Public Health Aspects of Addiction. la Kings College London. In primavara lui 2008 a publicat “Freud sau religia”

Nu am avut nicio apetenta speciala pentru Marea Britanie. Daca as fi gasit un program mai bun in Bulgaria as fi ales Bulgaria.

Daca as fi studiat intr-un alt mediu, alt oras, mai putin favorabil, cu resurse reduse si cu profi slabuti sau dezinteresati- rezultatul nu ar fi fost acelasi

In Sibiu am absolvit Teologia in 2007. Un an mai tarziu Psihologia iar anul urmator incheiam cursurile unui masterat in teologie. Ambele facultati sunt serioase. Teologia de exemplu este cea mai veche institutie de invatamant din Sibiu, are peste 220 de ani de existenta si un corp prefesoral de elita. De fapt intreg mediul universitar a fost propice studiului meu. O suma de conditii favorizante. Fiind membru in asociatiile studentesti si in consiliul si senatul universitatii, beneficiind de biblioteci bune, intr-o societate multiculturala precum Sibiu, toate acestea au creat un usor salt catre Oxford.

Ambele facultati, adevarate scoli de formare, mi-au propus o decenta academica si o calitate superioara a procesului de invatamant. Predominant, intalnirea si relatia mea cu profesorii sibieni a fost meritorie, demna de intreaga apreciere si determinanta. Marturisesc ca de fiecare data cand ceream sprijin, raspunsul nu a intarziat sa apara. Fie ca era vorba de o simpla informatie, sau o explicatie dupa curs, fie in sens material, o carte, un sprijin financiar la Rectorat pentru un proiect studentesc sau pentru o participare la o conferinta in India. Fara indoiala daca as fi studiat intr-un alt mediu, alt oras, mai putin favorabil, cu resurse reduse si cu profi slabuti sau dezinteresati- rezultatul nu ar fi fost acelasi.

La Kings Foto: Arhiva personala

Cum am ajuns la Oxford?

Un prim pas a constituit trimiterea unei aplicatii in iarna anului 2008, adica un pachet postal riguros cu o serie de documente. Dupa ce am trimis aplicatia aceasta, marturisesc ca Cineva a decis ca eu sa ajung la Oxford. Am primit o bursa oferita de Universitatea din Oxford si in acel an am studiat psihologia religiei. Am incercat sa cunosc ce afirma psihologia, ca stiinta, despre fenomenele religioase individuale. Nu mi-a fost usor.

Oxfordul nu-l pot caracteriza simplu prin „experienta” caci as limita definitia. Oamenii au experiente si experiente. Plimbarea cu bicicleta pe munte poate fi un tip de experienta, insa studiul la Oxford consider ca e parte din propria formare academica, dar si ca persoana umana. Desigur cu conditia ca „praful excelentei” sa se prinda de tine. Altfel poti imbatrani in Oxford si tot incult ramai.

In urma unei discutii aleatoare cu unul dintre evaluatori, mi s-a spus ca greutatea dosarului de aplicatie a constant in CV si recomandari

Din moment ce gandesc religios, nu inteleg admiterea mea nici la Oxford nici la Kings ca un rezultat direct al vreunui atuu personal. Omul propune, insa doar Dumnezeu dispune. Recent, in urma unei discutii aleatoare cu unul dintre evaluatori, mi s-a spus ca greutatea dosarului de aplicatie a constant in CV si recomandari. Profu respectiv imi declara ca in comparatie cu ceilalti colegi, CV-ul meu i-a impresionat frumos. Dar iarasi zic, zeci de pagini, sa fii avut acel CV, s-ar fi putut face sa nu fiu admis la studiu, nu-i asa?

Comparatie intre Oxford si Kings

Comparatia devine inteleasa daca privim aspectul istoric si cultural al celor doua institutii. Ambele universitati sunt de prestigiu si promoveaza performanta si excelenta. Ambele recruteaza cei mai buni studenti din cei mai buni. Numai ca Oxfordul are o istorie educationala de peste 800 de ani pe cand Kings doar de un secol jumate.

Oxfordul e in batalia pentru primele locuri la nivel mondial. Traditia si regulile universitare sunt sacre. Oxfordul este valoros chiar daca sunt profi care nu folosesc niciodata powerpoint, nici laptop, merg pe bicicleta si studiaza pana noaptea-n biblioteci. In Oxford predomina conservatorismul, e unic in lume, si-a dezvoltat propriul limbaj termeni si expresii. Profesorii poarta vesminte la cursuri si studentii la examene. Studentii citesc in parcuri, in biblioteci de Ev Mediu, se simte mai mult miros de carte veche decat la Kings. Clasicile au o pondere deosebita. Latina si greaca se studiaza cu minutiozitate.

Colegiile sunt cele care dau viata orasului universitar, cetate care fara studenti ar fi pustie. Oxfordul imbina cultura cu spiritualitatea. Fiecare colegiu are biblioteca, dar si capela. Iar cei ce canta-n cor, sunt proprii studenti, fie ca studiaza economia sau dreptul. O atmosfera intelectuala distinsa.

Mihai la Oxford Foto: Arhiva personala

Kings este modern, specializat, aglomerat, incarcat de tehnologie. Kings e mai aproape de Europa Occidentala, e mai trendy. Prefer Oxfordul. Dar ambele institutii au planuri strategice pentru 10 ani. Competitia este pe locuri putine. Educatia nu se face cu turma. Or in Romania intalnesti sute de locuri cu sau fara taxa. Nu exista. Apoi varietatea metodelor de invatare e deosebita.

Pasiunea pentru psihologie. Cum am facut trecerea de la teologie la psihologie?

Unele intrebari sunt fara raspunsuri. N-as putea identifica cu precizie de unde a izvorat pasiunea pentru psihologie. Teologia te invita spre notiuni marete, spre Dumnezeu, Nevazutul, Neajunsul si Necuprinsul, spre Vesnicie, spre Indumnezeire. Dar dincolo de discursul teologic si de viata liturgica, am constat lesne, ca omul este profund ancorat in mundan si nu doar atat, ci este plin de boala, de patima sau in alti termeni, de patologie.

Studiul psihologiei are si ratiuni teologice. Hristos s-a ocupat de oamenii de jos si pe toti i-a vindecat, fie ca era slabanog sau epileptic. Cred ca toti preotii si mai ales episcopii, ar trebui sa fie licentiati in psihologie. Si ceilalti, psihologii sa aibe cunostinte teologice, precum Carl Gustav Jung. Deci din punct de vedere teologic, dar si psihologic, fiinta umana este realmente bolnava, iar daca doresti sa ajuti fiinta, trebuie sa ai un minim de cunostinte psihologice.

Diferentele dintre sistemul educational britanic si cel romanesc

Cum spuneam mai sus Sibiul universitar a fost un mediu excelent pentru mine. Reprosurile sunt minore. Eu contrazic mereu afirmatia potrivit careia ”invatamantul romanesc este la pamant iar in alte tari europene educatia este fara cusur”. Avem universitati romanesti bune si profesori super capabili. Exista, desigur, importante diferente de natura conceptuala si metodologica care, dincolo de caracteristicile sistemului britanic, tin de propria noastra identitate nationala, de propriile noastre cutume si racile. Sa nu uitam ca invatamantul britanic e creat de britanici, nu de romani si invers. Dar hai sa notez cateva diferente.

1. Intai Seriozitatea procesului de invatamant. In Romania avem „absolventi” de psihologie, care nu inseamna ceva, pe cand in Anglia sunt psihologi. Sunt arhicunoscute cazurile de coruptie, fals si furt intelectual. Ori, sa-mi fie cu iertate, in Anglia nimeni nu-si permite sa copieze la examene, sa plagieze lucrari, sa se insele singur, sa participe la un seminar nepregatit pentru ca riscurile sunt uriase. Un raport negativ al tutorelui sau un examen picat de doua ori duce la exmatricularea studentului. In Romania, sunt studenti care sustin examene de nenumarate ori si in final cu handsfreeuri. Scopul lor e sa aibe hartie pe care sa scrie licentiat. Si fac orice pentru asta. Mai nou e moda cu doua facultati. Imposibil aici. Un program fulltime te epuizeaza, n-ai timp nici de plimbari cu prietena. Iar daca ai familie sau job, atunci poti studia, dar part-time, adica trei ani. La ce folos impostura romaneasca? Sincer, nu am auzit niciodata de vreo exmatriculare pe motiv ca studentul nu a raspuns cerintelor academice, ca e incapabil intelectual sau lenes. Bineinteles cu exceptia indiferentei sau absenteismului. De ce? De ce exista paraziti in Universitate? Doar pentru ca platesc? Inacceptabil! Universitatea nu este azil. In Anglia si daca ai bani, si bani multi (mii de lire per an) si nu te duce capu’, stai acasa, ori faci altceva.
2.  Munca si accentul pus pe studiul individual. Studentul este muncitor cu norma intreaga, iar profesorul este activ si interesat de evolutia propriului student. Studentul munceste sambata, duminica, noaptea, in vacanta. Nu pleaca in vacanta daca nu si-a terminat eseurile. Ori in Romania noi ne luam vacanta cu cateva zile inainte de termen. Scaunul profesorului nu este vesnic, se poate clatina de la an la an, de aceea sarcina este de a-si face datoria ad literam.
3. Cercetarea ca parte esentiala a studiului. Profesorii sunt cercetatori in domeniu, practicieni, nu predau din carti. Studentul este si el implicat in cercetare si ia contact cu viata practic, aplicand ceea ce invata.
4. Abilitatea de comunicare si intr-ajutorare pe care profii romani nu o impartasesc. Aveam profii in Sibiu care nici dupa 2 ani nu-mi raspundeau la salut. Eram prea mic pentru ei. Suportul acordat studentilor, de natura financiara, sociala, sau chiar spirituala este important. Universitatea asigura sali de fitness si capela de rugaciune. Structura universitatii permite dezvoltarea si organizarea studentului atat in viata de grup (societati studentesti si university-wide events) cat si de ‘familie colegiala’ (evenimente de colegiu). Ai de toate numa’ sa inveti.
5. Pe urma, invatamantul universitar creeaza valori umane. Universitatea nu e o firma de prestari „servicii educationale” contracost, ci stimuleaza intelectul, motiveaza, incurajeaza lupta de idei, diversitatea, formeaza specialisti. Te invata sa argumentezi logic, sa sistematizezi informatia si sa evaluezi critic.
6. Invatarea continua. Britanicii pricep altfel educatia. De exemplu, numarul de examene este infinit mai mic in Marea Britanie. Treci de anul intai fara sa dai niciun examen. Nu conteaza ca poti memora cifre si informatii (nu esti telefonist) ci conteaza cum poti selecta si folosi cunostinte in cursul anului. Studentii romani lenevesc intreg anul si memoreaza doar in sesiune, nopti la randul, cu doua, trei zile nainte de examen. A doua zi au uitat ce au tocit. Aici nu exista sesiune. Dar esti mereu in foc, prin lectura, prin eseuri, ca orice fel de scoala, de meserie. Si astfel evoluezi.
7. Si in final relevanta si utilitatea studiului in piata muncii. Studiind iti creezi abilitati si compentente, tinta pentru piata muncii. In Romania exista aceasta discrepanta uriasa intre ceea ce se preda, partial inutil, si ceea ce ti se cere la locul de munca.

Profit de sederea mea aici si creez legaturi cu Romania

Mihai la Londra Foto: Arhiva personala

Pe langa participarea la cursuri, care iti ocupa intreaga zi, de la 9 la 5,6 pm, doua zile pe saptamana tot de la 9 la 5 am practica clinica in clinicile de specialitate. O activitate realmente esentiala. Totusi, incerc sa beneficiez si de celelalte avantaje ale unui student roman in Marea Britanie. Interesat de lectura, strabat fascinantele biblioteci si librarii universitare. Particip la conferinte (ca student, intotdeauna ai reducere la taxa de participare). Am depasit 25 (Paris, Praga, Berlin, Bologna, Roma, Oslo, New Delhi). Scriu cate un articol pe difere teme si atunci cand timpul imi permite, incep cate o pagina la o noua publicatie.

Profit de sederea mea aici si creez legaturi cu Romania. Anul trecut am organizat la Sibiu doua conferinte internationale cu profesori din Oxford. In urma cu cateva zile am invitat un profesor roman la Londra. O audienta de peste 400 de romani. Pe urma, realizez interviuri cu profesorii britanici pe care le public in Romania si pentru a-mi domoli dorul de casa participit la evenimentele organizate de Ambasada Romaniei, Institutul Cultural Roman, Fundatia Ratiu si biserica ortodoxa. Mai rar, dar intretin un blog cu informatii, interviuri si articole din domeniu psihologiei.

Londra este un grajd multicultural, o mahala, este obositoare, infiorator de scumpa si iti imputineaza viata

Marea Britanie nu o cunosc in detaliu. Oxfordul este un paradis teluric. Londra este un grajd multicultural, o mahala, este obositoare, infiorator de scumpa si iti imputineaza viata.  

Din fire nu raman socat si nici macar suprins de ceva britanic. Insa memoria a retinut un fapt inedit. Era o tanti in Oxford, o simpla angajata la un centru de limba engleza, unde ma dusesem in mod obisnuit pentru a ma inscrie la un curs intensiv. Dupa o discutie de cateva minute, tanti cu pricina, a avut o atitudine puternic rasista si verbal agresiva, m-a trimis acasa. Am plecat secat de cuvinte. Multe zile m-am gandit ce-o fi fost in mintea ei. Regret ca n-am scris o reclamatie. Si mai e ceva: ingustimea mintii. Unii britanici sunt redusi mintal si limitati la legi si regulamente. Romanii sunt mai pragmatici, mai lucizi si mai isteti.

Imi place foarte mult ca studentul munceste si gandeste pana la epuizare. Imi place consumul de ceai si onestitatea fiecarei actiuni

Am umblat si-n alte tari, am studiat si in Italia, unde studentii romani erau binedispusi si se intr-ajutorau, discutau intre ei, insa spre surprinderea mea studentii romani din Oxford si Londra (si sunt destui) parca nu mai sunt romani, sunt britanizati completamente. Individualisti, invidiosi, reci si noncomunicativi. Nu exista o „comunitate de studenti romani”. Exista doar cate un roman pe care rar il intalnesti. La Londra, am intalnit o singura studenta part time. Romanul fuge de roman. In Oxford fiecare natie isi are propria asociatie. Grecii, italienii, turcii, se intalnesc saptamanal, organizeaza evenimente cultural-sociale, pe cand romanii nu.

Mi-e dor

De familie, de plimbari si discutii nocturne indelungate cu prieteni dragi, de locuri intime, de muzica la pian, de bunatatea romanesca si de sarutarile dragi irepetabile.

Scoala britanica te invata sa muncesti si cum sa muncesti, sa gandesti critic si cum sa gandesti

Sunt nevoit sa ma intorc in tara. Va marturisesc fara ipocrizie, caci sunt o persoana care se bucura de studiul in strainatati, dar care nu-si poate nici macar imagina o locuire indelungata intr-un oras strain. Fara indoiala, studiul in UK, imi va fi de mare utilitate, atat la nivel personal, caci nu mai sunt cel ce am fost, cat si profesional, prin multitudinea de cunostinte si competente dobandite.

Scoala britanica te invata sa muncesti si cum sa muncesti, sa gandesti critic si cum sa gandesti. Sa nu furi. Te invata sa-ti ceri si sa-ti pretuiesti drepturile si apoi sa-ti asumi responsabilitatile. Te invata cum sa faci stiinta si cum sa devii profesionist. Te invata sa respecti pe cel de langa tine, indiferent de cine ar fi. Sa recunosti atunci cand esti neputincios si sa ceri ajutorul. De exemplu in cadrul tutoriatului, acele intalniri saptamanale cu tutorele, extrem de necesare lamuririi cursului predat dar si pentru cresterea studentului.

In Oxford 60 % dintre studenti sunt studenti internationali din peste 150 de tari

Sunt atat de multe natii in universitate incat schimburile culturale nu ma mai intereseaza. In Oxford 60 % dintre studenti sunt studenti internationali din peste 150 de tari. Este o curiozitate de inceput dar odata constantand diversitatea de gandire si de comportament, interculturalitatea devine obisnuinta.

Locuiesc intr-o camera de camin cu un tip din sud-estul Africii, din Mozambic, un tip absolut normal, colegii de apartament sunt din India, femeia de servici e din Polonia, portarul din Pakistan, iar bucatarul din China. Fapte nesemnificative. Contactul cu acesti tipi, evident unii ciudati rau si bizari, te invata ceea ce noi, romanii uitam, ca exista si alti oameni care nu sunt romani, care nu gandesc romaneste si ca Romania este un punct minuscul pe harta lumii si fara rezonanta, fara istorie si fara cultura semnificativa. In continuarea aceleiasi idei, tinerii veniti la studii aici, sunt niste traseisti educationali, aventurieri, lipsiti de profunzimi si luciditate. In afara de notiuni de specialitate, nu ai ce invata de la ei.

Pe de alta parte, englezii au sesizat aceasta tragedie, a decaderii Imperiului Britanic si a disparitiei natiei lor. Calatoresc doua, trei ceasuri pe zi cu autobuzul sau metroul si trei parti din calatori nu sunt englezi. Trist.

Relatia cu profesorii

1.O relatie de respect mutual. Eu si Tu. Mihai si Adam, nu Dr Winstock, ceea ce dezvaluie mai mult decat o simpla formula de exprimare. Profesorii, medicii si psihologii nu poarta cravata, nici uniforma, tocmai pentru a elimina orice bariera, pentru ca studentul si pacientul sa fie egal cu profesorul/medicul. Apreciabila modestie. Fapte mici precum, mersul cu bicicleta sau servirea pranzului la aceeasi cantina, la aceeasi masa.

2. O relatie onesta si sincera. Proful nu se supara daca dupa curs il critici, sau ii spui ca a fost cel mai plictisitor curs. De fapt, dupa fiecare ora de curs, fiecare profesor iti ofera o grila de evaluare. Studentul „da note” profesorului, ceea ce in Romania nici pomeneala.

Perioada de acomodare de la Oxford

Jalnica. O perioada plina de anxietate si disconfort la care s-a adaugat ploaia zilnica nenorocita si toamna indelungata ce mi-a cauzat episoade depresive repetate. Britanicii sunt diferiti si au trecut multe luni pana sa miros ceea ce vor cu adevarat de la mine, cat de mult si cum trebuie sa invat.

Cat de mult conteaza pentru cariera programul pe care il urmez

Nu stiu. Nu stiu pentru ca nu stiu ce cariera voi urma. In Romania, viitorul apropiat este imposibil de definit, deci imprevizibil. Planurile sunt distruse a doua zi. Dar, indiferent de orientare, castigul este valoros.

Cum vad sistemul educational romanesc dupa experienta Oxford-ului si a cea de la Kings
 
Am imaginea unui batran chinez incapatanat, rautacios, prostut si corupt care se zbate singur intr-o apa noroioasa.

Dupa terminarea programului de la Kings

Am de gand sa bat la usi romanesti si sa depun CV-uri in vederea unui loc de munca care sa-mi ofere o minima remuneratie indispensabila supravietuirii. Ceea ce inseamna un cosmar.

Pasiunea mea pentru vinul rosu
 
Ooo. Excelent! Vinul rosu are semnificatii multiple. Imi exprim opinia personala. Vinul este superior berii prin miros, gust si calitate, nu creeaza gaze gastrice si nu e ingaduit sa-l consumi direct din sticla, ori la colt de strada, ci la masa impreuna cu un meniu ales, si alaturi de prieteni dragi. E simbolul barbatiei absolute si al aristocratiei. Consumul implica cumpatare si bun simt, armonie si eleganta, rafinament si farmec. Sanatate si longevitate. Nu trimite la alcoolism si nici la dependenta precum berea ori spirtuoasele. Trebuie sa fii educat pentru a aprecia un vin bun.

Bucurie mare am avut cand am vizitat Freud Museum la Londra
 
In primavara lui 2008, cu putine zile inainte de absolvire, am publicat “Freud sau religia”. A fost un dar pentru colegii si profesorii mei. Ideile se gasesc printre pagini. Insa trebuie sa retinem ca Freud nu a fost doar un ateu, ci o personalitate geniala si un psihoterapeut talentat si ca religia si psihologia nu sunt domenii exclusiv contradictorii. Bucurie mare am avut cand am vizitat Freud Museum la Londra, biblioteca persoanala, colectia de obiecte antice si canapeaua psihanalitica in original. Magnific.

Persoana care a jucat/joaca cel mai important rol in viata mea

Influenta formativa: sunt doua persoane, pe care le-am numit „reflexii ale Transcendentei” fara de care n-as fi fost eu. Ambii imi sunt mentori si uimitor niciunul nu are gradul de profesor universitar, ci lector. Din nefericire, unul e pensionat. M-au complesit prin inteligenta nativa, cunostintele enciclopedice, si m-au sustinut inca de la inceputuri.
Rad mereu, cand citesc ca ai nostri studenti eminenti in politice ori diplomatie s-au excitat la intalnirea unui fost presedinte sau a unui diplomat european. Personajii cu functii temporare. Peste 4 ani nimeni nu va mai auzi de ei. Ori acesti mentori, neindentificati si necunoscuti pe plan national genereaza adevarate capodopere.

Munca pentru reusita personala. Fara munca cinstita si tenace, nu ajungi niciunde. Nu ratati intalnirile cu personalitatile unice. Viata este o suma de intalniri. Trebuie sa ai incredere in valorile eterne, transcendentale, sa nu te limitezi la cotidian.

Sa eliminam lamentatia. Romania nu e atat de rea pe cat afirmam. Cei care cred ca fuga din Romania intr-o tara europeana precum Anglia le va produce o satisfactie enorma, se inseala. E o iluzie. Sa fim seriosi. Trebuie sa ne facem treaba oriunde am fi si orice rol am avea. Daca esti maturator pe strazi, fa-ti treaba in asa fel, incat nimeni sa nu mai vina a doua oara dupa tine .

INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford. partea 2

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu a publicat ,,Freud sau Religia”, a participat la conferinţe în jurul lumii şi a avut două burse de studiu în Anglia. În acest moment, urmează studii de master în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra, după ce, în anul precedent, a studiat la  Oxford. Deşi acestea sunt evidente motive de mândrie, el dă dovadă de o modestie caracteristică doar oamenilor cu adevărat deosebiţi. A rămas cu picioarele pe pământ şi doreşte ca, la finalul studiilor, să se întoarcă în România. Mihai vorbeşte deschis şi cu sinceritate şi în partea a doua a interviului.

Universitatea Oxford este în top 10 al celor mai bune universităţi din lume şi are o tradiţie de aproape un mileniu, fiind cea mai veche instituţie de învăţământ superior din ţările anglofone. Care crezi că sunt principalele atuuri ale Oxforduluii?

 

Universitatea din Oxford se centrează pe seriozitatea procesului de învăţământ, centrat realemente pe student, dar din două părţi. Profesorii să-şi facă treaba. Şi şi-o fac. Ei sunt mentori. Iar dacă universitatea e mediu de formare, aceasta nu este posibilă fară mentori. Însă ai noştri nu sunt interesaţi să-şi instruiască studenţii şi nici studenţii nu-i trag de mânecă. În Oxford toate cursurile sunt interactive, studentul este îndemnat să fie atent, să lucreze pe text, la curs sau cu câteva zile înainte de curs, să se pregătească şi să gândească. E interactiv chiar dacă nu toţi profesorii, spre suprinderea mea, folosesc power point. Şi nici nu au nevoie. Sunt geniali. La fiecare curs se face prezenţă şi după fiecare curs studentul evaluează anonim structura, conţinutul, funcţionalitatea cursului şi conduita profesorului. Profesorul îţi oferă disponibilitatea sa din prima oră de curs – telefon, email şi orarul la care îl poţi găsi la birou. Şi este deschis întrevederilor, dezbaterilor şi mai ales criticilor. Ceea ce în Sibiu nici pomeneală. Am avut profesori care nici nu stăteau de vorbă cu studenţii, nici nu răspundeau la salut pe stradă, nici nu veneau la cursuri, iar, când veneau, citeau din propria carte şi dipăreau. În Oxford e o relaţie amiabilă între cei doi. S-a ajuns chiar să-şi spună pe nume. Întotdeauna sunt bucuroşi să te ajute în studiul tău.

Îmi amintesc de tutorele meu, căci îmi era milă de câte ori îl tot stresam. Şi m-a înţeles că doar eram un student din Europa de Est, ce parcă trebuia să o ia de la zero. Profesorii oxonieni sunt modeşti. Îmbrăcaţi în haine vechi, circulă cu bicicleta, cu trenul, cu autobuzul sau pe jos. Sunt profesionişti şi oameni de ştiinţă excelenţi, dar plini de modestie şi discută cu tine ca şi un părinte. Nu sunt însetaţi de titluri, bani sau publicaţii. Un profesor bun publică o carte sau cel mult două, care-l vor consacra. Decanul colegiului era la fel de special. În prima zi m-a primit la el în birou pentru o sesiune de orientare, însă mi-a oferit şi un ceai englezesc, mi-a povestit despre colegiul Balliol la care studiam, iar apoi mi-a oferit un manual cu toate îndatoririle mele. După o oră şi jumătate mi-a prezentat colegiul începând cu biblioteca, cantina, sălile de curs şi terminând cu portarul. Pentru că era şi capelanul colegiului discutam aproape săptămânal. În primele zile a venit cu mine la bibliotecă şi am luat cărţi pe legitimaţia sa, căci a mea încă nu era finalizată. În Sibiu acest comportament al profului nu există decât cu puţine excepţii. Din câţi profesori am cunoscut, şi am cunoscut destui, doar doi (şi un fost Decan) şi culmea, Rectorul, au fost deschişi şi m-au primit de fiecare dată.. Dar am stat şi la uşa altor profesori aproape ceasuri la rând, m-au primit 3 minute şi m-au rejectat ca pe un cerşetor. Rectorul din Sibiu are meritul unic căci e deschis studenţilor şi pleacă urechea la cererile lor. Lunar, exista o întâlnire cu studenţii, ceea ce nu cred să fie în alte instituţii de învăţămând din ţară. Şi nici la Oxford.

Apoi achiziţia de cunoştinţe şi abilităţi practice. Eu îţi spun doar situaţia ştiinţelor sociale. Nu ştiu cum e la alte facultăţi. Însă absolvent de Oxford şi intrat în câmpul muncii nu rămâi ca “picat din Lună”. Practica înseamnă realmente practică. Ca psiholog, practica nu înseamnă doar o simplă vizită la Psihiatrie sau la un centru de copii unde stai la poveşti cu psihologul sau îţi aduce un pacient pentru 5 minute. În Sibiu am avut odată în orar practică, nu a existat nicio oră, niciunde şi evaluarea a însemnat un semireferat. Trist. Primul interviu cu un pacient englez  a însemnat 3 ore. ,,Clinical placement” înseamnă două zile pe săptămână, timp de 4-5 săptămâni per trimestru, de dimineaţa până seara. Un fel de rezidenţiat. Seminariile nu sunt prezentări de referate plicticoase. Însă există un singur avantaj, şi anume voluntariatul. Am fost povăţuit să fac cât mai mult voluntariat. Altfel nu înveţi. De exemplu, interesat de boala psihică, am mers la Spitalul de Psihiatrie pentru a învăţa cât se putea de la pacienţi şi medici, cu grupa mea, cu grupa altora dar şi cu un an înainte, alături de colegii mai mari.

Universitatea Oxford este sinonimă cu performanţa şi cu profesionalismul, de aceea mulţi studenţi din toată lumea şi-ar dori să înveţe acolo, dar puţini reuşesc. Cum ai putea descrie studentul tipic de la Oxford?

 

Studentul este atât o persoană ce trebuie să gândească, cât şi un muncitor 12/24. Nu este scanner, care să memoreze ceea ce i s-a oferit. Ceea ce lipseşte instituţiilor de învăţământ din ţară este tutoriatul, o metodă de transferare a cunoştinţelor mult mai interactivă decât la seminar, care de obicei e ,,one-to-one”. Studentul are săptămânal o oră în care se întâlneşte cu tutorele său, în funcţie de disciplină, unde este rugat să discute chestiunile nepricepute la orele de curs, dar şi obligat să prezinte lucrări (nu referate compilate. La noi unele referate erau adevărate copy-paste-uri şi aveau 3, 4 cărţi la bibliografie. Jalnic). La finele fiecărui trimestru, studentul este evaluat şi primeşte un raport de la fiecare tutore. De fapt, studentul nici nu vede raportul, ci doar Decanul este cel care îl examinează. Un număr de rapoarte negative poate rezulta cu exmatricularea. Cu alte cuvinte, dacă nu eşti serios, silitor şi nu-ţi îndeplineşti îndatoririle, nu ai de ce să pierzi vremea, pleci din Universitate. Şi nici Universitatea nu pierde vremea cu tine. Concurenţa este extraordinar de mare, iar locul tău e valoros. Dar asta este posibil şi pentru că disciplinele sunt puţine, iar studenţii, de zece ori mai puţini decât la noi. Învăţâmântul de calitate nu se face cu turma. Poate părea dur, însă este dur. Căci studenţii de la Oxford muncesc în fiecare zi, inclusiv duminica, până către miezul nopţii. Am fost uimit când, în vacanţa de iarnă, doi colegi au rămas încă o săptămână în Universitate, căci nu-şi terminaseră lucrările. Ori cerinţele acestea nu sunt prezente în România. Nu am auzit niciodată de vreun caz de exmatriculare a unor studenţi slabi la învăţătură. De ce nu? Doar universitatea nu are statul de azil pentru ocrotirea invaliziilor mental sau studenţilor paraziţi.

Să-ţi spun ceva şi mai dur. Sistemul e atât de dur, încât ori faci faţă, ori cedezi. Acum doi ani, citeam în ziarul studenţilor din Oxford (apropo care e ziarul celor din Sibiu? Unde e vocea lor?), că un doctorand din Coreea a cedat de-a binelea. Şi-a prezentat a doua oară lucrarea de doctorat în vară şi a primit din nou un calificativ nefavorabil şi un termen de revizuire de şase luni. Doctorandul îşi planificase întoarcerea în ţară şi căsătoria imediat, sătul de 4 ani de Oxford, însă a fost găsit spânzurat a doua zi în propria cameră din colegiu. Studentul român este clientul universităţii şi superior profesorului, căci el plăteşte. Pentru el, facultatea e prilej de distracţie şi chefuri în cămine. Citeşte doar în sesiune şi atunci rar. Copiază. Profesorii români, pentru a-şi menţine postul, permit studenţilor să copieze sau să se prezinte la examene, chiar dacă nu au prezenţele minime cerute. Imposibil în Oxford. Aici este marea problemă a învăţământului românesc. Şi de aceea calitatea nu se vede.

 

Te-ai bucurat deja de multe succese, deşi încă nici nu ai terminat studiile. Ce planuri de viitor mai ai?

 

Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să zămbescă, spune-I planurile tale. Cincinalele erau o tâmpenie. Din moment ce nu  ştii ce-ţi oferă clipă următoare, (de exemplu, nu ştiu dacă voi putea să termin interviul ăsta),  e o ipocrizie să-ţi faci planuri. Ţi-am spus. Nu noi decidem pentru noi. A, la vară mă însor. Şi după două săptămâni îl vezi iubind pe alta. Dacă m-ai fi intrebat înainte de absolvire ce planuri, am ţi-aş fi răspuns că mă pregătesc pentru un examen de profesoraş la ţară, dar m-am înşelat. Aşa că nu am planuri.

Sunt sigură că ai călătorit în multe locuri şi ai văzut cum se trăieşte şi cum se munceşte în alte ţări. Unde ţi-ai dori să locuieşti şi să profesezi?

 

Bineînţeles că în România. Într-un oraş mic şi paşnic. Printre oamenii care au nevoie de contribuţia mea şi cărora le-aş putea fi de folos, fie că e vorba de mediul academic, clinic sau altundeva. De ce? “Pentru că nicăieri nu e bine ca acasă”.

Fiind absolvent al Facultăţii de Teologie şi masterand în psihologie, trebuie să te întreb: ce îţi place cel mai mult să studiezi?

 

Psihologia. Dar aş mai adăuga: tot ce devine interesant pentru mine. Şi aici nu am previziuni. Căci m-a pasionat puternic psihanaliza,  apoi psihologia religiei, iar acum psihologia dependenţei. Sper să nu dispară prea repede.

Pe unde ai călătorit şi unde ţi-a plăcut cel mai mult?

 

Cred că te referi la ţări străine. Majoritatea călătoriilor mele, cu excepţia Italiei, s-au datorat exclusiv participărilor la conferinţe, deci nu vizite de dragul vizitelor. Aş începe cu Bologna, Roma, Praga, Berlin, Oslo, Londra, Birmingham, Paris, Viena, şi aş încheia cu New Delhi. Mi-a plăcut foarte mult în fiecare oraş, căci am mers pentru a obţine în mod direct informaţie şi ştiinţă de calitate. Am găsit ce căutam şi totodată am întâlnit specialişti buni, cu care am legat prietenii şi colaborări. Nu mi-a plăcu, căci în toate aceste locuri nu mi-am permis să vizitez mai nimic din ceea ce era de vizitat pe bani. A trebuit să locuiesc în hosteluri alături de şapte-zece necunoscuţi în cameră, să dorm pe jos şi să mănânc în principiu doar sandwichuri oferite gratis de organizatori. Nu e deloc plăcut. Pe de altă parte, la un moment dat te plictiseşti să vizitezi. Pentru că nimic din lume nu-ţi poate dezvălui ceva mirific, în afară de natură, creaţia Creatorului. Oraşele sunt zidite de om, după poftele şi posibilităţiile oamenilor, conform neputinţei umane şi din diferite materiale de construcţii.

Povesteşte-mi puţin despre pasiunile tale.

 

Puţin e un cuvânt bine ales, pentru că despre pasiunile mele nu-ţi pot povesti mult. Oamenii în general răspund simplu: muzica, sportul, căţăratul, călătoriile. Eu nu am un răspuns cert. Dar îţi voi spune că în prezent sunt interesat de psihologia dependenţei, că prefer liniştea, discuţiile cu prietenii, cărţiile alese, vinul roşu, parcurile englezeşti şi… cam atât.

Ce eveniment din viaţa ta ţi-a adus cea mai mare satisfacţie?

 

Satisfacţia e o senzaţie lipsită de durată şi consistenţă. Evenimente precum absolvirea, lansarea primei cărţi, prima dragoste, studierea la Oxford, oricât de intense au fost la un moment dat, odată cu trecerea timpului îşi pierd valoarea şi devin nişte simple amintiri.

Fiind unul dintre puţinii studenţi români care învaţă la universităţi atât de bine cotate şi care vor să se întoarcă în ţară, aş dori să te întreb ce părere ai despre societatea românească din ziua de azi.

 

Deşi e groaznică, căci oamenii sunt groaznici, tind să fiu optimist. Cu toate cutumele noastre de corupţi, leneşi, mincinoşi, hoţi, lipsiţi de bun simţ, cred în forţa tinerilor şi în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, care iubeşte omul şi nu-l lasă să piară.

Teodora CINDREA

(Sibiu Standard, 22 octombrie 2009)

INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu este un tânăr de 25 de ani masterand în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra. În anul precedent, a studiat la presitigioasa universitate Oxford, dobândind o experieţă inegalabilă. Mihai este un student cu o pasiune ieşită din comun pentru tot ceea ce face. Realizările lui pot părea surprinzătoare pentru un tânăr de vârsta lui şi, cu siguranţă, au contribuit la atingerea unei maturităţi şi a unei profunzimi rar întâlnite. A publicat o carte, ,,Freud sau religia”, a luat parte la numeroase conferinţe în jurul lumii şi a beneficiat de două burse pentru a studia în Anglia. El împărtăşeşte puţin din experienţa sa în acest interviu în două episoade, primul fiind publicat mai jos, iar al doilea urmând să apară în numărul viitor.

De la Blaga la Oxford

De ce ai ales în mod special Oxfordul?

În primul rând nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. Am rămas uimit în septembrie, când încă eram la Sibiu, constatând că la unele facultăţi nu se ocupaseră sutele de locuri cu taxă. Ceea ce în Oxford n-o să vezi niciodată. Aici, doritorii trimit aplicaţii, iar, dacă acestea trec de primul prag, sunt chemaţi la interviuri şi într-un final primesc un loc la universitate, care poate fi condiţionat. E un proces anevoios şi de durată (luni de zile).

În al doilea rând, tata m-a îndemnat să merg acolo. Eram în prag de absolvire la ULBS şi începusem să trimit aplicaţii şi dosare la diferite facultăţi din Europa. Personal, îmi doream să studiez la Vatican, însă tata a insistat că, dacă voi primi răspunsuri pozitive, negreşit să aleg Oxford. Cu sinceritate îţi mărturisesc că nu ştiu de ce nu am fost atât de entuziasmat pe cât ar fi trebuit să fiu. L-am ascultat, gândindu-mă în final că, dacă tot e să plec din ţară cu o bursă de studiu, să încerc să studiez acolo unde există excelenţă maximă. Adică să nu pierd vremea. Dacă tot vrei să faci un lucru, fă-l excelent.

Dar a treia parte a răspunsului e cea mai importantă. Potrivit credinţei mele, nu noi decidem pentru noi, noi doar ne propunem, dar Dumnezu dispune. Dacă m-ai fi întrebat înainte de absolvire ce aş fi făcut, ţi-aş fi răspuns că singura posibilitate e să fiu un profesoraş într-un sat din România. Zarurile însă nu sunt în mâna noastră. Munca mea a fost doar de natură scriptică, eseuri, recomandări, traduceri şi legalizări, CV-uri, însă Altcineva a decis să ajung la Oxford.

Universitate cu studenţi din 150 de ţări

Cum a fost adaptarea la viaţa din Anglia?

Oxfordul e un oraş universitar unic, pentru că aici se regăsesc studenţi din peste 150 de ţări. Totuşi, diversitatea nu a constituit o problemă pentru mine, ci un rar prilej. Un alt avantaj al Oxfordului, spre deosebire de Londra, este lipsa agitaţiei. E mic şi linistit, ceea ce îl aseamănă foarte mult cu Sibiu. Străzi tăcute, parcuri largi, veveriţe în faţa caselor, clădiri vechi, biciclete, toate au înlesnit acomodarea mea. Însă am trecut şi prin momente grele, mai ales în prima săptămână, cauzate de toamna îndelungată, de frig şi de ploaia zilnică. E trist şi uşor depresiv, dacă nu poţi accepta că în Oxford vremea rea este chiar rea.

Ce te-a surprins cel mai mult?

M-a surprins seriozitatea lucrului făcut. Din curiozitate şi pentru că statutul permitea, am asistat la cursuri de la diferite facultăţi, însă nu am gasit un curs plictisitor şi niciun profesor mincinos sau care să întârzie. Fiecare informaţie era transmisă în mod direct şi clar. Chiar refuzul. Deşi mi se părea tranşant, era de fapt onest. Cred că acest răspuns are o puternică amprentă culturală. Apoi m-a surprins superficialitatea englezilor. Zâmbetul forţat, salutul ipocrit ,,Hallo! How do you do?” şi ritualismele seci (conduita din timpul mesei, cravata şi sacoul, ceaiul in exces). Toate acestea, alături de propriul mod de viaţă, sunt factorii care împiedică prietenia. Cu o singură excepţie (excepţie, pentru că individul, deşi englez, trăise mulţi ani în Răsărit) nu am reuşit să mă împrietenesc cu niciun englez. Prietenii mei, puţini, erau tot din alte ţări. Or, românii aici sunt mult superiori englezilor. 

Ai dat peste ceva neplăcut la Oxford?

Două chestiuni nu mi-au plăcut defel. Întâi sfinţenia legii. Pentru englezi, legea este supremă omului, indiferent că e vorba de o regulă banală la bibliotecă, de o regulă în defavoarea pacientului la spital sau o lege stupidă de circulaţie. Legea este pentru om. Or, omul suferă şi pierde din cauza legii, în Anglia. Legea îi limitează şi îi transformă în sclavi şi roboţei. Îţi dau cateva exemeple: ai intarziat 2 minute la cantină, nu mai primeşti mâncare, medicul şi-a încheiat programul, poţi să rămâi pe stradă sau să revii a doua zi, un profesor va ieşi brusc din sală la ora fixă, deşi aveai o întrebare importantă. A doua chestiune este homosexualitatea. Ştiam foarte bine că există destui homosexuali în Anglia, dar mă deranja nu faptul că îi vedeai pe străzi, ci aroganţa, imbecilitatea şi lipsa exagerată de bun simţ cu care se afişau.

Ce a însemnat pentru tine experienţa de acolo?

E o întrebare prea complexă pentru un interviu. Ştii, de curând deţinem paşaportul ce ne permite să vizităm diverse locuri frumoase. O singură zi petrecută într-un loc deosebit rămâne memoriabilă. De exemplu, ai văzut Parisul în timpul liceului şi n-ai mai avut a doua şansă, dar toată viaţa îţi vei aminti cu bucurie. În ceea ce priveşte Oxfordul, e îndeajuns un fir de praf pe pantofi, o zi şi tot a însemnat ceva. Darămite un an sau doi de studiu. Pe scurt, a însemnat un ,,germene de idei”, expresie folosită de un psihiatru drag mie, drept pentru care s-au şi născut idei bune, idei de viaţă, dar şi practice, adică două conferinţe la Sibiu, cu invitaţi din Oxford, articole şi proiecte editoriale. Apoi,  întâlniri cu profesori inţelepţi, oameni cu inimă mare şi de un rar profesionalism. A însemnat exerciţiul studiului în biblioteci uriaşe şi multă muncă. Miros de Ev Mediu, prietenii şi spiritualitate, formare pentru tot restul vieţii.

Cum a fost revenirea în ţară?

Am avut un sentiment ambivalent. Pentru că Sibiul îşi găsise un loc prea mare în inima mea, m-am bucurat tare la întoarcere. Venisem acasă. Dar emoţia şi dorul au trecut în câteva zile şi a apărut râvna după ce-am pierdut. Urâciunea pustiirii şi dispreţul pentru nimicuri. Ce era de făcut? Ambasadorul Jinga de la Londra ne avertiza că, odată întorşi în ţară, nimeni n-o să ne aştepte cu pâine şi sare.

Lux la ULBS şi performanţă la Oxford

Ce diferenţe găseşti între universitatea din Sibiu şi cea din Anglia?

E un subiect de carte groasă. Diferenţele sunt interesante şi îţi multumesc că mi-ai pus această întrebare. O să-ţi răspund pe larg. Întâi, diferenţele se pot înţelege uşor dacă ne privim puţin istoria. Învâţământul sibian, cu excepţia celui teologic, nu are o istorie prea îndepărtată. Şi de aici întrega explicaţie. Prin anii ‘40 erau doar vreo 2000 de studenţi, apoi a urmat un moment de succes, timp de câţiva ani, când au venit profesori celebri de la Cluj şi, abia după 1990, Universitatea s-a înălţat pe propriile picioare. În schimb, în Oxford, şcoală se face de aproape un mileniu, de la 1096. Noi nici nu existam ca naţiune. Astfel că, indiferent de situaţia ţării, de război, de foamete, de pace, întotdeauna, de la acea dată, în colegiile bisericeşti – căci Biserica a fondat Oxfordul – se făcea şcoală, cultură iar, mai târziu, ştiinţă. În ultimii ani, University of Oxford a oferit 47 de laureaţi ai premiului Nobel.

Dacă aruncăm o privire generală asupra universităţii din Sibiu, ea stă foarte bine la capitolul organizare internă, fonduri, număr de studenţi, bibliotecă, condiţii de studiu, cămin, cantină, proiecte, conferinţe internaţionale şi parteneriate. Dar cât de mult valorează astea? Spre uimirea mea, dar poate şi a dumneavoastră, în Oxford lucrurile sunt puţin diferite. Să le luăm pe rând. În Sibiu, mai toate clădirile universităţii sunt moderne, recent renovate sau chiar noi. Gresie şi faianţă, internet şi termopane. Confort şi extaz. Excelent! Ei, în Oxford nu am găsit în toată universitatea vreun termopan. Dimpotrivă, englezii îşi iubesc tradiţia şi, în loc să cumpere termopan sau mobilier nou, care bineînţeles au calităţiile lor, păstrează aceleaşi obiecte de secol XIX sau şi mai de demult, pe care le vopsesc din când în când. Sala de cursuri, cantina fiecărui colegiu şi căminele au aceeaşi înfăţişare precum în Evul Mediu. Ţi-e mai mare dragu’ şi frigu’. Şi nu glumesc. Când am intrat prima oară în Christ Church College am crezut că mă regăsesc într-un muzeu şi am intrebat un coleg: unde-i cantina? Aceea era. Dormitoarele,  asemenea. Eu locuiam într-o cameră cu ferestre din fier vechi, cu mobilier şi mai vechi şi scârţâitor (uşa de la dulap se închidea doar cu hârtie), dar aceeaşi cameră avea şemineu şi wireless. Biblioteca evident că deţine mult mai multe cărţi decât la Sibiu şi cărţi recente. Numai la Bodleian Library găseşti peste 8 milioane de cărţi. Fiecare carte publicată în Anglia este primită aici. Iar cartea, odată cerută, o ai pentru lectură câteva săptămâni. În schimb, în România, bibliotecarii sunt isterici şi cărţile nu se împrumută acasă. De ce? Păi ca să stea în biblioteci. Şi de aici industria xeroxurilor. Află că în Oxford nu există xeroxuri publice. Da, o carte se citeşte în bibiotecă, dar şi acasă. Şi noua bibliotecă din Sibiu, după câte am văzut, este remarcabiă. Însă cine şade în ea? Astă vară eram aproape singur. Şi aici e marea diferenţă dintre Sibiu şi Oxford. Dacă noi pornim învăţământul de la anexe, rămânem fără esenţă. Când mă gândesc că cererile studenţilor noştri în consiliu sau la întâlnirile cu domnul rector se refereau doar la chestiuni de ordin material, gen vrem alt meniu la cantină, zâmbesc. Confortul e adevărat că ajută studiului. Însă aminteşte-ţi că domnul Noica a scris ,,Tratatul de Ontologie” pe o tăbliţă ce o ţinea pe genunchi, în vârf de munte, într-o cămăruţă unde iarna apa se transforma în gheaţă. Numără câte tratate au scris discipolii lui, prin fotolii de miniştri sau director de prestigioasă editură. Niciunul. Or,  universitatea nu este nici hotel de cinci stele şi nici firmă de livrări servicii luxoase, chiar dacă plăteşti. E un loc special dedicat studiului şi formării personale şi profesionale.

Teodora Cindrea

(publicat in Sibiu Standard, 20 octombrie 2009)